Corupţia este larg răspîndită în România, deci şi între magistraţi. Cu toate eforturile făcute de instituţiile de stat, îmboldite prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare, acest fenomen negativ se adînceşte. Numărul faptelor de tratament diferenţiat creşte, magistratura este pătrunsă de superficialitate interesată pînă la os. Preşedintele, ca garant al statului de drept, ar trebui să constate ce se întîmplă în instanţe şi să conceapă o altă strategie anticorupţie. Klaus Iohannis poate declanşa reformarea, prin condamnarea fie şi a unei singure erori judecătoreşti!
Ne aşteptăm ca judecătorii şi procurorii să dea dovadă de integritate şi responsabilitate. Noi constatăm în viaţa reală că magistraţii urmează direcţia generală a societăţii şi confundă des interesul personal cu cel public. Coalizarea magistraţilor se realizează perfect cînd e vorba de drepturi şi deloc în cazul obligaţiilor. Pensionarea judecătorilor şi a procurorilor înainte de termen, în ideea că tinerii magistraţi vor fi mai corecţi, a fost o greşeală de fond, deoarece noua generaţie de magistraţi se dovedeşte cu mult mai coruptă decît cea veche. Faptele sale de corupţie sînt strigătoare la cer. Cînd ţara plînge, de ce Iohannis nu-i şterge lacrima?
Ne dorim un stat organizat, cu o justiţie aplicată uniform, deci nu putem tolera apariţia injustiţiei sistemice. Preşedintele trebuie să fie un sensibil observator al acestui fenomen. Putem înţelege că judecătorii sînt şi ei oameni, că greşesc din cauza slăbiciunilor umane, că n-au experienţă, nu cunosc legea, nu-şi dau silinţa să înţeleagă cauzele, sînt presaţi de numărul de dosare (sute pe an) pe care sînt obligaţi să le rezolve într-un timp mai scurt decît le permite puterea fizică şi psihică. Toate acestea pot fi reale, dar nu putem accepta ca nedreptatea să devină sistem. Dacă unul dintre cei trei piloni ai statului se macină, ceilalţi doi se vor dărîma peste noi!
Constatăm că toate încercările de a pune justiţia pe calea bună se lovesc în primul rînd de refuzul magistraţilor de a-şi curăţa breasla de crengile uscate. Se spunea că Inspecţia Judiciară şi alte mecanisme de menţinere a eticii profesionale vor avea succes, însă se dovedeşte că instanţele profesionale au rol doar de ascundere a magistraţilor corupţi, incapabili şi indisciplinaţi. La fel ca în cazul medicilor, colegii de breaslă niciodată nu îi vor condamna, ci le vor lua apărarea în faţa împricinaţilor. Preşedintele nu-i poate elibera din funcţie pe judecătorii corupţi, decît dacă alţi magistraţi decid. Cazuri de judecători excluşi din breaslă apar foarte rar şi nu sînt descoperite niciodată de comisiile de etică. Prin urmare, sistemul de autocontrol profesional nu funcţionează. Comisiile de etică şi mecanismele de feedback nu au nici un rost activ, deoarece în cele din urmă judecătorii sînt recunoscuţi ca independenţi total, iar greşelile pe care le fac trebuie să le suportăm. Nu e bine!
Într-un sistem democratic, justiţia are la bază autonomia magistraţilor, dar asta nu exclude ca cei care greşesc să nu fie sancţionaţi şi chiar eliminaţi din profesie. Există în ţară circa 7.000 de judecători şi toţi au calificativul profesional foarte bine. Minciuna este evidentă dacă afirmi că toţi cei 7.000 de judecători au dat sentinţe legale şi drepte. Noi ştim că justiţia română nu este perfectă, percepţia publică este că 60% dintre sentinţe nu sînt corecte. Dar hotărîrile judecătorilor şi ale procurorilor vorbesc cel mai bine despre faptul că justiţia face simulacru de dreptate. Preşedintele poate readuce bunul-simţ în tagma magistraţilor şi poate schimba tendinţa de degradare a actului de justiţie.
