Procesul de atragere de fonduri de la Uniunea Europeană este abordat ca un fetiş. ”Banii europeni” destinaţii finanţării economiei româneşti sunt tot mai rari şi tot mai greu de obţinut. Cauzele sunt multiple şi nu sunt întotdeauna obiective.
Guvernul priveşte pe gaura cheii pe la uşa Europei, aidoma reclamei aceleia cu bătrânii care aşteaptă poştaşul cu pensia. Ce vor să vadă: când şi cum li se va da?! Acest ”să li/ni se dea” este o reminiscenţă a atitudinii faţă de stăpân, de tătuca, de dinainte de ’89, dar şi un efect al umilinţelor la care ne-am angajat faţă de partenerii noştri. Care parteneri? Poate ar fi cazul să recunoaştem, cu brumă de demnitate (dacă ne-a mai rămas ceva din ea), că nu suntem departe de a fi parteneri egali cu cei de la Consiliul Europei. Mai degrabă, ne aflăm în postura de lower decât aceea de partner. Stăpânul să ne dea!
Tare ne mai place… să primim! Primim cât se consideră că ni se cuvine. La construcţia bugetului UE participăm în cote procentuale, aplicate Venitului Naţional Brut, într-un mod echitabil cu ceilalţi… parteneri.
Contributorii mari sunt: Germania cu 74 miliarde euro, Franţa 40,28 miliarde, Marea Britanie 34,47 miliarde (la nivelul anului 2016). Ca parteneri la construcţia bugetară plătim în funcţie de cât suntem de bogaţi (mărimea PIB-ului), adică peste 1,5 miliarde euro/an, şi tragem din bugetul european pe cât ni se dă de către stăpân. Spre exemplu, în 2016 nu am tras niciun euro din bugetul Europei, iar pentru 2017 perspectivele sunt mult mai pesimiste decât cele afişate de către guvernanţi.
Explicaţiile pe care le primim de sus nu sunt obiective sau subiective, după caz. De regulă, ni se furnizează vise, iluzii, speranţe, despre ceea ce va fi să fie. Au trecut mai bine de trei luni din anul 2017 şi suntem tot la capitolul speranţe.
Prin faptul că este tot mai greu de pătruns prin hăţişul relaţiilor întreţinute de aleşii noştri europeni cu şefii de la Bruxelles, explicaţiile cauzale sunt greu de acceptat, ne referim aici la acelea pe care le primim prin comunicatele de presă. Apoi, este şi mai greu de înţeles incapacitatea guvernaţilor de a construi şi exploata infrastructura specifică procesului de atragere de fonduri europene. Sistemul se află într-o continuă (re)organizare, până când perioada execuţiei bugetare va fi depăşită. Alte cauze pot fi puse pe seama asigurării părţii de cofinanţare, fie la nivel de guvern, pentru proiectele naţionale, dar şi de către potenţialii beneficiari la nivelul administraţiilor locale. Cofinanţarea nu este o cauză decisivă, care ar justifica lipsa de absorbţie a fondurilor europene.
O introspecţie asupra procesului de atragere de fonduri, la nivelul anului 2016, ne conduce spre un paradox ce transpare din două perspective: ori guvernaţii nu au dorit să atragă fonduri (!), ori s-a manifestat pregnant voinţa stăpânului de a nu ni se da. De ce a blocat guvernul tehnocrat mecanismul de atragere de fonduri? Doar aşa, ca să nu-şi facă bătăi de cap, sau stăpânul le-a zis… pas? În situaţia a doua, de ce să nu ne dea, când în bugetul UE, pentru exerciţiul financiar 2014-2020, au fost alocate fondurile respective? Nu cumva clopoţelul care anunţă schimbarea vitezelor a sunat de mai mult timp iar noi ne facem că nu ştim? Ştie tot satul ce încă n-a aflat bărbatul!
Banii europeni ni se vor da când vom şti cum să-i cerem sau… atunci, odată, într-un viitor incert? Dar când? Probabil că începând chiar de… mâine, când ne vom autofinanţa!
Conf. univ. dr. ec. Vasile BÎRLE
