Am căutat în viața mea, cu insistență, oameni verticali, instruiți, morali, stăpâni pe regatul binelui, iviți din suspinul de lemn al Maramureșului. Tocmai pentru a dezlega simboluri ale acestui ținut, care ni se relevă, să recunoaștem, nu atât de lesne. Asta înseamnă că au vechime și o istorie labirintică. Că la dor și la supărare, trebe om cu minte mare. Am reușit să trăiesc dezlegarea însemnelor profunde ale Maramureșului, care ascund în nuca lor mesaje de viață și gândire. Unul dintre cei care mi-au dat garanția că nu rătăcesc, în înțelegerea multor întrebări pe care mi le puneam, a fost Ion Zubașcu. Un poet și un jurnalist de excepție, sortit unei vieți zbuciumate, dramatice, pline de încercări.
El este creatorul care nu a făcut delimitări între literatură și viața imprevizibilă, între lirismul asumat și stridențele cotidiene. La el realul se preschimba în poezie, parcă ar fi vrut să scrie un jurnal cu întâmplări din fiecare zi. Cu o lună înainte de moarte, poetul acordă un interviu confratelui Adrian Alui Gheorghe (revista Conta nr. 6/ 2011), în care se definește fără îndurare: „Toată viața am fost pe drumuri, un destin de om trăit sub semnul provizoratului. Nu am fost legat de un loc anume, de o casă anume. Am știut că nimic nu e al meu, nu mă pot atașa de nimic. Sunt un străin în propria viață și în propria mea țară.” Un vad sufletesc din care a izvorât o bună parte a creației sale.
Născut în Dragomirești, pe Valea Izei, în 18 iunie 1948, a fost dăruit de Dumnezeu cu înțelepciunea de a descoperi esențele. Ce știa el, nu știa toată lumea. Aveai de la cine învăța. Era omul bun, tenace, purtând o suferință ascunsă, care a pus pariu cu viața că nu va trăi degeaba pe fața pământului. Transmitea un curaj asumat, și ne sfătuia prin gesturile lui să nu ne rușinăm de felul nostru de a fi în Maramureș. Fără ostentație, cu firescul cel mai firesc, îmbrăca hainele locului. Ne-am cunoscut pe vremea liceului, la olimpiada de limba română. Când m-a căutat, odată la Desești, a venit purtând hainele satului de pe Iza. Ceea ce l-a fascinat pe tata. Că ceilalți prieteni aveau haine de oraș. Puțini sunt, precum Ion Zubașcu, întrupați din acest pământ, care să priceapă rostul luminii și povara întunericului, sublimul binelui, dar și boala răului dintre oameni. El a avut intuiția, și harul aparte, de a desprinde legile vieții din satul maramureșean.
Nu mi s-a părut niciodată un om complicat. Deși poezia lui spune altceva. Mi s-a relevat un om extrem de simplu, care impunea o personalitate puternică. Cum sunt spiritele alese. Cu neliniștea marilor întrebări. Poate pe unii i-a deranjat vocația lui de pedagog al binelui și rugăciunii, dar Ion venea cu zestrea din straturile mumelor. De aceea a trezit în jur curiozitate, dar și prețuire. Se bucura de prietenia multor confrați din țară. Acest episod este elocvent. Prin 1987, mă aflam în București. Mă întâlnesc cu Ion, la Uniunea Scriitorilor. Deși aveam rezervată o cameră la hotel, prietenul meu, de pe Valea Izei, mă invită să dorm la el. Cu mențiunea că locuiește în chirie cu poetul Matei Vișniec, cel care și-a lansat cartea de debut la Desești.
După o călătorie lungă cu tramvaiul 26, am ajuns la un bloc de la marginea Capitalei. De aici, începeau lanurile de porumb. Am petrecut o seară minunată în trei. Matei s-a retras mai repede, deoarece, dimineața devreme, pleca autobusul care-l ducea într-o localitate din preajma Bucureștiului, unde era profesor. Numai că, fără să ne spună, în acea zi, Matei a luat drumul străinătății, spre Paris, unde s-a împlinit ca dramaturg. Ion Zubașcu, după ce a fost profesor de limba și literatura română în Maramureș, vreo 15 ani, a luat calea Bucureștiului, unde vocea lui s-a simțit auzită. Prin cântec și cuvânt. Ion rămâne primul solist de muzică folk care a dus pe scenele țării colindele maramureșene, mai ales prin intermediul Cenaclului „Flacăra.” Preluate de mulți, fără să spună de unde vine această evlavie.
Poet, interpret, profesor aplecat asupra studiului istoriei, publicist, om bun din lumea bună și tristă, rămâne un prețios mesager al Maramureșului, oriunde s-a aflat. Venea adesea acasă, avea o casă numită Maramureș, în spațiul de meditație și îmbucurare. A fost de multe ori la Serile de Poezie de la Desești. În anul în care poetul și criticul Gheorghe Grigurcu a fost laureat în satul de pe Mara, cu Premiul „Nichita Stănescu,” Ion a scris un articol de referință, în presa centrală, despre cum s-a împăcat criticul Grigurcu cu poezia lui Nichita Stănescu la Desești. Știind că relațiile criticului cu opera poetului erau reci. Ion era un om dârz. Știa să-și poarte suferința din destin. Omorârea tatălui, Ilie Zubașcu, în închisoarea din Sighet, în 1950, luptător anticomunist în Munții Țibleș, l-a făcut să înțeleagă lumea și prin prisma ei tragică.
Toate trăirile profunde se regăsesc în poezia lui. Epopeea lirică a lui Zubașcu, hrănită din mitologia cotidianului, este mărturia unui poet cu o structură proprie. Grav bolnav, a scris în ultimele luni ale vieții sale volumul dramatic „Moarte de om. O poveste de viață,” care este testamentul de drept al poetului. Poetul și prietenul Marian Drăghici, analizând ultimele cărți ale lui Ion Zubașcu, constată că: „în mod acut, dramatic, existența lui se transformă în literatură, devenind poezie-document. La el maxima referitoare la luciditate și suferință funcționează perfect. Biografia reală a «omului disponibil» este cu atât mai dureroasă, cu cât el e mai lucid.”
S-ar putea spune că a învățat suferința încă din fragedă pruncie. Nu și-a cunoscut tatăl, fiind ucis în închisoare, ca apoi, la numai doi ani, și-a însoțit mama într-un penitenciar politic. Pe acest fond, necazuri cu dosarul de la facultate. Și multe altele. Cum spuneam, deși era un om așezat ca purtare în lume, avea în el zăcământul fabulos pentru o poezie a suferinței omenești, ca o explicită artă poetică: „nu m-am jucat cu cuvintele niciodată, cum nu m-am jucat cu propria viață, am scris versuri doar ajuns la o limită când eram cu ființa pe pragul prăbușirii și disoluției, pentru mine cuvintele au fost o problemă de viață și de moarte, m-am agățat de poezie cu tot trupul și sufletul ca de ultima șansă de supraviețuire, am scris versuri doar în acele clipe ale destinului când eram în primejdie de moarte, n-am trișat niciodată, am fost trup și suflet în tot ce am scris, ca în aceste cuvinte, textualismul meu n-a fost o țesătură textilă, sub țesutul cuvintelor, sub țesutul lor vii susura totdeauna pânza freatică a sângelui: câtă suferință și spaimă de moarte tot atâta poezie.”
Este o poezie document, sfâșietoare, un ultim strigăt de revoltă și disperare, a unui poet, stins din viață în 29 mai, 2011, la vârsta de 62 de ani, într-o senină credință. Scria prietenul Ion : „Eu sunt un poet ocazional/m-am născut cu ocazia poporului român/scriu versuri cu ocazia limbii române/și a lumii în care se naște zilnic/viața mea unică, poezia mea.”
